Vă aduce aminte de campania Românii sunt deștepți? Printre cele mai întâlnite caracterizări s-a regăsit Românii sunt veseli. Da, îmi aduc aminte că românii au fost întotdeauna descriși ca fiind veseli, primitori, deschiși, zâmbitori, într-un cuvânt românii sunt oameni plăcuți.
În ultimii ani am petrecut ceva timp, atât în vacanță cât și în interes profesional, în locuri diverse: de la Olanda la insula Boracay din Filipine și de la Statele Unite la insula Saint Marten din Caraibe. Peste tot am fost un turist atipic, nu m-am limitat la traseele “indicate” și am ales să intru în vorbă cu oamenii, să pun întrebări, să merg în locurile frecventate de localnici și să încerc să înțeleg viața lor de zi cu zi.
Am observat că toți acești oameni, dincolo de marile diferențe care-i separă, au în comun zâmbetul. Fie că este o veselie naturală, fie că este o atitudine auto-impusă față de turiști sau doar un gest mecanic față de un client, mai toți cei pe care i-am întâlnit mi-au zâmbit. Marea majoritate au dat bună ziua și au spus mulțumesc și la revedere, ba chiar au răspuns cu o porție generoasă de râs atunci când am făcut o glumă.
În urma cu 3 zile am intrat într-un McDonalds din București să bea o cafea și să stau de vorbă 3 minute despre o reclamă. Toate mesele erau ocupate. O tânăr de aproximativ 25 de ani s-a ridicat de la o masă și ne-am îndreptat spre el, spunându-i în timp ce ne așezăm cu zâmbetul pe buze “mulțumim frumos, ne-ați salvat“. Tânărul s-a uitat contrariat la mine, apoi s-a întors și a plecat fără să spună absolut nimic, fără să schițeze nici cel mai mic zâmbet. Terminăm vorba și cafeaua și, când se ne ridicam, văd un bătrân care se uită disperat cu o tavă plină în mână după o masă liberă. Mă ridic în picioare, fac un semn spre scaunul gol, acesta se apropie de masă și, înainte de a se așeza, zâmbesc și spun “să aveți poftă“. Din nou aceeași privire mirată, contrariată, chiar supărată.
De atunci mă tot uit în jurul meu. La casierița de la Mega Image, la șoferul de taxi, la fetele din magazinul de haine, la ospătar, la oamenii de pe stradă, din mall sau chiar din parc. Mă uit la ei și zâmbesc, disperat după un zâmbet de răspuns. Oamenii sunt triști. Zâmbetele sunt din ce în ce mai rare. Acel salut implicit din zâmbet este pe cale de dispariție.
Oare românii nu mai sunt veseli? Oare ne-a dispărut toată energia pozitivă? Cheful de viață? Ce se întâmpla cu noi? Prietenii îmi spun că este sărăcia, dar nu cred. În insule am întâlnit oameni care trăiau 9 într-o maghernită din carton de 5 mp și zâmbeau toată ziua. Am întâlnit șoferi de taxi pe bicicleta care atunci când câștigau 10 dolari pe zi aveau o zi excepțională și care nu ieșiseră în viața lor cu soția la restaurant pentru că nu își permiteau. Și totuși salutau, zâmbeau, transmiteau o energie pozitivă. Noi, românii, părem că vrem să ne transmitem unii celorlalți tristețe, dezamăgire, lipsa oricărui entuziasm dar și a oricărei speranțe și dorințe de mai bine.
Îmi este imposibil să accept lipsa speranței și de aceea mi-am propus să fac tot ce pot pentru a readuce zâmbetul pe buzele noastre, ale tuturor. Zâmbetul nu are legătură cu banii din cont, cu venitul mediu lunar sau cu valoarea alocației pentru copii. Zâmbetul este expresia bucuriei de a trăi, de a te bucura de viață și de cei dragi, zâmbetul este speranța care ne face să așteptăm cu nerăbdare ziua de mâine.
Și, dacă tot zâmbim, cum ar fi să dăm și Bună ziua inclusiv oamenilor pe care nu-i cunoaștem dar cu care ne intersectam drumurile de zi cu zi? Dar Mulțumesc, dacă am folosi mulțumesc mai des, chiar și atunci când cineva se ridică de pe scaunul pe care ne bucurăm să-l ocupăm, ne lasă să intrăm primi pe ușa unde ne-am intersectat sau doar ne oferă produsul pe care l-am ales într-un magazin sau ne aduce restul la nota de plată de la McDonalds?

