Îmi plătesc facturile din telefon, în două minute. Comand o carte seara și o am a doua zi pe birou. Îmi văd contul bancar la orice oră, transfer bani, semnez contracte cu parteneri din alte țări prin e-mail. Apoi am nevoie de un certificat de la primărie și mă întorc, brusc, în alt secol: cerere tipărită, copie după buletin, ștampilă, coadă, „veniți mâine, că nu e doamna”.
Lucrez în online din 2005: MarketOnline, Floria, Știri de Bine, iar de câțiva ani Retargeting. Toată meseria mea e despre cum faci viața clientului mai simplă pe internet. Poate de aceea mă doare mai tare decât pe alții distanța dintre cum trăiesc românii și cum îi tratează statul. Și cred că e o distanță de vreo zece ani.
Oamenii au plecat deja în online
România are unul dintre cele mai rapide internet-uri fixe din Europa. Lucrul ăsta se spune des, cu mândrie, și e adevărat. Smartphone-ul a devenit obiectul pe care îl are aproape oricine, de la student la bunica de la țară care vorbește pe video cu nepoții plecați în Spania sau Italia. Facebook-ul a ajuns locul unde se discută politică, se vând mașini și se organizează proteste. Plata cu cardul pe internet nu mai sperie pe nimeni, iar comerțul online crește de la an la an, chiar dacă mulți încă preferă plata la livrare.
Cu alte cuvinte, cetățeanul român a făcut deja trecerea. Nu toți, nu peste tot, dar majoritatea celor activi economic trăiesc o bună parte din zi pe un ecran. Băncile, operatorii de telefonie, magazinele și chiar firmele de utilități s-au adaptat. Statul, în mare parte, nu.
Statul a rămas la ghișeu
Nu vreau să fiu nedrept. Există lucruri care funcționează. Ghiseul.ro îți permite să plătești online unele taxe și impozite locale, cu cardul. Firmele își pot depune o parte din declarații fiscale electronic. Câteva primării, mai ales în orașele mari, au început să ofere servicii pe internet. Dar acestea sunt insule, nu un sistem.
Iată cum arată, în continuare, viața unui om obișnuit sau a unui antreprenor în relația cu administrația:
- Formulare pe hârtie care cer exact aceleași date pe care statul le are deja: nume, CNP, adresă, date despre firmă.
- Copii „conform cu originalul” după acte emise chiar de instituția căreia i le duci.
- Ștampila, care în multe birouri e încă mai importantă decât semnătura.
- Cozi la ANAF, la Registrul Comerțului, la serviciile de taxe locale, la evidența populației, de multe ori în aceeași săptămână, pentru aceeași problemă.
- Primării unde impozitul pe casă sau pe mașină se plătește doar la casierie, în numerar, pentru că nu s-au înscris în sistemul de plată online.
- Instituții care nu vorbesc între ele: îți cer o adeverință de la vecinul de birou, iar tu devii curierul dintre două baze de date.
Iar cartea de identitate electronică, cea cu cip, pe care o au de ani buni cetățenii altor țări europene, la noi rămâne deocamdată un subiect de discuții și de proiecte amânate. Buletinul nostru e un carton laminat care nu te poate identifica online nicăieri.
Cum arată un stat digital: lecția Estoniei
Exemplul pe care îl dă toată lumea e Estonia, și pe bună dreptate. O țară mică, ieșită din aceeași zonă ex-sovietică, cu resurse puține, care a decis în anii 90 că nu-și permite o birocrație mare și a construit în schimb una digitală. Acolo, cartea de identitate e și cheie digitală: cu ea semnezi documente, îți vezi dosarul medical, îți depui declarația de venit în câteva minute și, de peste zece ani, poți vota chiar și pe internet. Din 2014, prin programul e-Residency, chiar și străinii pot deveni „rezidenți digitali” și își pot administra o firmă estoniană de oriunde.
Secretul nu e o aplicație anume, ci un principiu: instituțiile își trimit datele între ele printr-o infrastructură comună, iar cetățeanul nu e obligat să dea aceeași informație statului de două ori. Dacă o instituție are deja adresa ta, celelalte o iau de acolo. Simplu de spus, greu de făcut, dar posibil. Ei au demonstrat-o.
Reparații mici, efecte mari
Nu e nevoie de o revoluție peste noapte. Cred că un guvern, oricare ar fi el, ar putea face în câțiva ani lucruri concrete, fără bugete uriașe:
- Principiul „o singură dată”: nicio instituție nu mai are voie să-ți ceară un document emis de altă instituție a statului. Și-l cere singură.
- Plata online obligatorie pentru toate taxele și impozitele, în toate primăriile, nu doar în cele care vor.
- Renunțarea la ștampilă ca element obligatoriu pentru firme. Semnătura electronică ar trebui să fie regula, nu excepția.
- O carte de identitate electronică reală, care să poată fi folosită la autentificare și semnare, nu doar ca document de călătorie.
- Formulare online simple, scrise pentru oameni, nu pentru juriști, care să poată fi completate și de pe telefon.
- Programări online peste tot unde există ghișee, ca să nu mai pierzi o dimineață ca să afli că îți lipsește o hârtie.
Niciuna dintre acestea nu e science fiction. Toate există deja, undeva în Europa, și unele chiar în câteva instituții din România. Problema e că nu sunt generalizate.
De ce contează pentru antreprenori
Pentru un antreprenor, timpul pierdut cu statul e cel mai scump timp. Să zicem că ai un magazin online mic, cu doi-trei angajați. Fiecare drum la ghișeu, fiecare dosar cu șină, fiecare zi în care aștepți un certificat e o zi în care nu vinzi, nu inovezi, nu te ocupi de clienți. La o firmă mare, asta e treaba unui departament. La una mică, e treaba patronului.
Birocrația pe hârtie mai are un efect, mai puțin vizibil: descurajează. Mulți tineri cu idei bune renunță să-și deschidă firmă nu pentru că le e frică de piață, ci pentru că le e frică de hârtii. Iar cei care pornesc la drum ajung să plătească un contabil nu doar pentru contabilitate, ci și ca să-i ferească de ghișee. Un stat digital ar fi, de fapt, cea mai ieftină formă de sprijin pentru IMM-uri pe care și-o poate permite.
De ce contează pentru o societate mai corectă
Există și o dimensiune care trece dincolo de economie. Hârtia, coada și ghișeul sunt mediul natural al „atenției” și al pilei. Acolo unde decizia depinde de un funcționar care îți poate rătăci dosarul, apare tentația de a „ajuta” lucrurile să meargă mai repede. Un sistem digital, cu termene clare și urme vizibile ale fiecărei cereri, nu elimină corupția, dar îi taie mult din oxigen.
Apoi, digitalizarea e și o formă de respect. Statul îți spune, practic, că timpul tău contează. Pentru un pensionar care stă trei ore în frig la o coadă sau pentru o mamă cu un copil mic, un serviciu online nu e un moft tehnologic, ci o chestiune de demnitate. Și nu în ultimul rând, pentru milioanele de români care lucrează în străinătate, un stat digital ar însemna să nu mai ia avionul acasă pentru o procură sau un act de la primărie.
Ce putem face noi, până atunci
Nu cred în soluția de a aștepta să ne repare cineva de sus. Câteva lucruri depind și de noi: să folosim serviciile online acolo unde există, ca să le demonstrăm utilitatea; să cerem, la primăria noastră, plata online a taxelor; să semnalăm public, civilizat, unde lucrurile nu merg. Iar noi, cei din industria digitală, putem să ne oferim competențele. Avem în România programatori excelenți, care construiesc produse pentru companii din toată lumea. Ar fi păcat ca statul să fie singurul client care nu beneficiază de ei.
Sunt optimist din fire. Cred că România poate recupera decalajul mai repede decât pare, tocmai pentru că oamenii sunt deja pregătiți. Nu trebuie să-i convingi să folosească internetul. Trebuie doar ca statul să vină acolo unde sunt ei.
Voi ce birocrație ați elimina prima, dacă ați putea? Care e drumul la ghișeu pe care l-ați înlocui cel mai repede cu un click?