Din martie locuiesc în Limassol. Au trecut câteva luni, suficient cât să treacă entuziasmul de turist și să încep să văd lucrurile cu ochi de antreprenor. Am ales Ciprul pentru mare, pentru soare și pentru aerul curat, dar și pentru un lucru mai puțin poetic: felul în care statul se poartă cu cei care fac afaceri. Am povestit de ce m-am mutat în Cipru într-un articol separat.
Nu scriu articolul ăsta ca să laud o țară și s-o critic pe cealaltă. Am construit afaceri în România de la 18 ani, de la popcorn până la software, și o să continui să lucrez cu oameni de acolo. Scriu o comparație cinstită, din perspectiva cuiva care are acum câte un picior în fiecare loc. Unele lucruri merg mai bine aici, altele merg clar mai bine acasă.
1. Atitudinea statului: reguli clare și stabile
Primul lucru care m-a surprins în Cipru nu a fost o taxă mică sau o procedură rapidă. A fost senzația că știu de la început regulile jocului și că ele nu se schimbă la jumătatea meciului. Când întrebi cum se face un lucru, primești un răspuns. Când îl faci, nu te trezești peste trei luni că între timp s-a schimbat totul.
Nu e un paradis fără birocrație. Există hârtii, există cozi, există funcționari care au și ei zile proaste. Diferența e de ton: statul pare să plece de la ideea că antreprenorul e un partener care aduce bani și locuri de muncă, nu un suspect care trebuie controlat. Am simțit corectitudine și transparență, și asta valorează mai mult decât orice facilitate fiscală.
În România, problema mea nu a fost niciodată nivelul taxelor în sine, ci imprevizibilitatea lor. Am scris anul trecut despre faptul că taxele schimbate peste noapte omoară business-ul, iar de atunci lucrurile nu s-au liniștit. Când regulile se modifică prin ordonanțe de urgență, uneori de la o lună la alta, nu mai poți planifica pe trei ani. Și fără planificare pe termen lung, nu construiești nimic serios.
2. Taxele pe muncă: salarii din care oamenii chiar trăiesc
Nu o să dau cifre aici, pentru că se schimbă și pentru că fiecare situație e diferită. Dar impresia generală e clară: în Cipru, povara fiscală pe munca angajaților e mai decentă. Asta înseamnă ceva foarte concret. Cu același buget, poți plăti un om astfel încât să trăiască bine din salariul lui, fără scheme, fără jumătate din bani „la negru”, fără negocieri jenante.
Pentru mine, ăsta e testul unei societăți sănătoase: un om care muncește cinstit trebuie să poată trăi decent din salariu, iar angajatorul trebuie să-și permită să-l plătească așa. Când diferența dintre ce costă un angajat și ce primește el în mână e prea mare, ambele părți pierd, iar statul încurajează exact ce declară că vrea să combată: munca la gri.
În România am văzut cum, la început de an, contribuțiile au fost mutate de la angajator la angajat și cum firmele și oamenii au trebuit să refacă în grabă calcule și contracte. Poate că intenția era bună. Execuția a lăsat mulți antreprenori cu impresia că sunt mereu ultimii care află.
3. Limba: engleza deschide uși
Oficial, în Cipru se vorbește greaca și turca. În practică, engleza e folosită peste tot: la bancă, la avocat, la contabil, în multe instituții. Mie mi se pare aproape a doua limbă oficială. Pentru cineva care lucrează internațional, asta schimbă tot. Contractele, corespondența și discuțiile cu partenerii pot fi în aceeași limbă cu cea în care vorbești cu clienții din alte țări.
Să zicem că ai o firmă de software cu clienți în Germania, Statele Unite și Israel. Într-un mediu în care toată lumea, inclusiv administrația, lucrează confortabil în engleză, nu mai ai nevoie de traduceri pentru fiecare document. Pare un detaliu, dar în timp economisești zile întregi și multă frustrare.
Aici România are un atu pe care îl subestimăm: tinerii români vorbesc o engleză excelentă, adesea mai bună decât colegii lor din vestul Europei. Problema e că statul încă funcționează aproape exclusiv în română, iar un investitor străin simte asta de la primul formular.
4. Oamenii și societatea: deschidere și calm
Limassolul e un oraș internațional. Lângă cipriotul care îți vinde cafeaua stau englezi, ruși, israelieni, libanezi, greci, români. Lumea e relaxată, deschisă, obișnuită cu străinii. Nimeni nu se grăbește prea tare, iar la început asta m-a scos din minți. Acum încep să cred că o parte din acel calm vine din faptul că oamenii nu trăiesc cu frica de ce le mai pregătește statul luna viitoare.
În România, energia e uriașă. Am lucrat cu oameni care învață o tehnologie nouă într-un weekend și care pot construi produse ce concurează global. Ce lipsește e încrederea. Statul se uită la antreprenor cu suspiciune, antreprenorul se uită la stat cu teamă, iar cetățeanul se uită la amândoi cu neîncredere. Am scris mai demult despre ce înseamnă o societate corectă pentru un antreprenor, iar comparația de acum îmi confirmă ideea: încrederea e o infrastructură la fel de importantă ca autostrăzile.
5. Ce face România mai bine
Ar fi nedrept să las impresia că acasă totul e rău. Sunt lucruri la care România e peste Cipru și peste multe țări din vestul Europei:
- Internetul. Viteza și prețul conexiunilor din România sunt printre cele mai bune din lume. După câteva luni aici, apreciez asta mai mult ca oricând.
- Talentul digital. Programatorii, designerii și marketerii români sunt foarte buni și învață repede. Nu întâmplător multe companii mari de tehnologie au deschis birouri în București, Cluj sau Iași.
- Energia antreprenorială. În România se pornesc afaceri cu foarte puțin capital și cu foarte multă încăpățânare. Antreprenorii români sunt obișnuiți să lupte cu obstacole, iar asta îi face rezistenți.
- Piața. O țară de aproape 20 de milioane de oameni e o piață reală, în creștere, cu un comerț online care încă are mult loc de dezvoltare.
Paradoxul e că oamenii și companiile private merg mai repede decât instituțiile. Am mai spus-o: statul e cu zece ani în urma oamenilor. Dacă diferența asta s-ar închide, România ar fi una dintre cele mai interesante țări din Europa pentru business.
6. Ce aș lua din fiecare
Dacă aș putea construi o țară ideală pentru antreprenori, aș lua din Cipru predictibilitatea, taxele decente pe muncă, engleza din administrație și relația calmă dintre stat și cei care plătesc taxe. Din România aș lua internetul, talentul tehnic, foamea de a construi și curajul de a porni ceva de la zero.
Vestea bună e că nimic din ce are Ciprul nu ține de geografie. Regulile stabile, consultarea mediului de afaceri înainte de o schimbare și o administrație care răspunde clar sunt decizii, nu noroc. Iar cine vrea să construiască global poate face asta și din București, așa cum am scris despre cum construiești din România un SaaS global.
În loc de încheiere
Din România nu-mi lipsește mare lucru în afară de prieteni. Dar pe ei îi văd des, pentru că vin în vizită ori de câte ori pot. Și de fiecare dată plec cu aceeași senzație: avem oameni extraordinari, ne lipsește doar un stat care să aibă încredere în ei.
Voi ce credeți: ce ar trebui să schimbe România prima dată ca antreprenorii să nu mai caute alte țări? Stabilitatea regulilor, nivelul taxelor sau relația cu administrația?