În martie 2018 m-am mutat în Limassol. Atunci am explicat pe larg de ce m-am mutat în Cipru: vremea, marea, aerul curat, un stat corect cu antreprenorii. Acum doi ani am făcut și un bilanț al vieții în Cipru după șase ani. Nu vreau să-l repet. De data asta mă interesează altceva.
După opt ani, mi-am dat seama că nu trăiesc de fapt în Cipru. Și nici în România. Trăiesc între ele. Cu baza acasă, la Limassol, și cu o mare parte din proiecte la București. Viața asta „între” are regulile ei, plăcerile ei și oboselile ei. Despre ea e articolul de azi.
Român în străinătate, musafir acasă
Prima surpriză a fost identitatea. În Cipru sunt, evident, străinul. Unul bine primit, într-o societate deschisă, dar tot străin: vorbesc engleză la bancă și la contabil, iar greaca mea se oprește la câteva politețuri. Și, curios, în niciun alt loc nu m-am simțit mai român. Când ești departe, îți dai seama ce ai luat cu tine fără să știi: umorul, felul în care te descurci, încăpățânarea de a face lucrurile să meargă.
În România, în schimb, am devenit puțin musafir. Știu orașul, dar nu mai știu toate schimbările mărunte. Aflu despre o stradă nouă sau o regulă nouă din mers. Prietenii mă întreabă „cât mai stai?”, nu „ce mai faci?”. La început m-a deranjat. Acum cred că e prețul cinstit al unei alegeri pe care aș face-o din nou: să fii puțin străin în ambele locuri, dar acasă în niciunul și în amândouă în același timp.
Copiii, între două culturi
Cea mai mare întrebare a fost familia. Soția mea, fiica și fiul nostru trăiesc aici, iar copiii cresc practic între două lumi. Acasă vorbim românește, afară se vorbește engleză și greacă. Prietenii lor vin din tot felul de țări. Pentru ei, să ai colegi de cinci naționalități e ceva normal, nu exotic.
Ce încercăm să facem e să nu-i lăsăm să piardă România. Limba, sărbătorile, bunicii, vacanțele acolo. Nu ca pe o obligație, ci ca pe o parte din cine sunt. Nu am o rețetă și nu cred că există una. Știu doar că un copil care crește între culturi câștigă flexibilitate și curiozitate, dar are nevoie de rădăcini puse cu intenție. Altfel, rădăcinile nu cresc singure.
Prieteniile la distanță
Când am plecat, am spus că din România îmi lipsesc doar prietenii. A rămas adevărat. Ce am învățat între timp e că prieteniile la distanță nu se întrețin prin mesaje. Se întrețin prin prezență, chiar dacă rară. O cină la București valorează mai mult decât o lună de mesaje pe WhatsApp.
Așa că vizitele mele în România au două agende: una de business și una de oameni. A doua e la fel de importantă ca prima. Am învățat să le planific pe amândouă cu aceeași seriozitate. Și, partea bună: în Limassol am câștigat și prieteni noi, din țări pe care înainte le știam doar de pe hartă.
Zboruri, calendare și echipe la distanță
Partea practică e mai puțin romantică. Viața între două țări e, în mare parte, logistică. Ce funcționează pentru mine:
- Calendarul e regele. Grupez întâlnirile din București în aceleași zile, ca o deplasare să rezolve cât mai multe. Ce nu cere prezență fizică rămâne online.
- Ora contează. Cipru și România sunt în același fus orar, ceea ce face colaborarea zilnică foarte simplă. Un detaliu mic, cu efect mare.
- Zborurile se planifică din timp. Pe o insulă, fiecare drum înseamnă avion. Zborurile directe nu sunt mereu la ora care îți convine, așa că flexibilitatea se construiește cu săptămâni înainte.
- Echipele au nevoie de ritm, nu de supraveghere. Lucrez cu echipe din România de ani buni. Cum am scris și în articolul despre cum îmi împart timpul între trei țări, încrederea și obiectivele clare bat orice raport zilnic.
AI Expo Europe se întâmplă la București. Joylo, startup-urile pe care le consiliez, majoritatea oamenilor cu care construiesc lucruri sunt acolo. Baza mea e în Cipru, dar o bună parte din munca mea e în România. Și, sincer, mi se pare o combinație bună.
Ce m-a învățat fiecare țară despre cealaltă
Distanța te face să vezi mai limpede. Din Cipru, am început să apreciez la România lucruri pe care le luam drept garantate: energia, viteza, talentul. Oamenii din echipele românești rezolvă repede, improvizează bine și nu se sperie de probleme. Puține locuri au atâta inițiativă adunată pe metru pătrat.
Din România, am învățat să apreciez la Cipru calmul. Ritmul de aici m-a obligat să încetinesc, să nu transform orice lucru într-o urgență, să las timp pentru familie și pentru mare. La început mi se părea lent. Acum cred că e un tip de sănătate.
Și da, birocrația există în ambele. În România am trăit-o pe cea imprevizibilă, în Cipru pe cea lentă, dar previzibilă. Niciuna nu e un model. Dacă aș putea lua de la fiecare partea bună, aș alege digitalizarea și viteza de la București și predictibilitatea regulilor de la Nicosia.
România văzută din afară, opt ani mai târziu
Poate cea mai mare schimbare pe care am văzut-o în acești opt ani nu e în Cipru, ci în România. Văzută de la distanță, țara a devenit mai încrezătoare. Ecosistemul tech arată altfel: mai mulți fondatori care gândesc global din prima zi, mai multă experiență, mai multe exituri și mai mult curaj. Când organizăm evenimente la București, simt o maturitate pe care acum zece ani o vedeam mai rar.
Și mai e un detaliu care, pentru cineva care trăiește între două țări, nu e deloc mic: de la 1 ianuarie 2025, România este membră cu drepturi depline a spațiului Schengen. Cipru nu este încă în Schengen, deci controlul de pe aeroport nu a dispărut pe ruta mea, dar România s-a apropiat simbolic de centrul Europei. Pentru mine, contează ce semnalează: o țară care nu mai stă la ușă.
Nu idealizez. Problemele cunoscute sunt tot acolo: instabilitate, taxe schimbate des, un stat care încă rămâne în urma oamenilor. Dar diferența dintre energia oamenilor și lentoarea instituțiilor nu mai pare o fatalitate, ci o problemă de rezolvat.
Ce înseamnă „acasă” acum
Am crezut multă vreme că „acasă” e un loc. Acum cred că e mai degrabă o rețea: locul unde dorm copiii mei, orașul unde îmi sunt prietenii, oamenii cu care construiesc. La aproape 50 de ani, cum spuneam și când am scris despre antreprenor la 49 de ani, nu mai simt nevoia să aleg.
Acasă e Limassolul, cu marea lui și liniștea lui. Acasă e și Bucureștiul, cu energia lui și oamenii mei. Am învățat să nu le pun în competiție. Fiecare îmi dă ceva ce celălalt nu are.
Voi cum trăiți asta? Dacă și voi sunteți „între” două țări, ce înseamnă acasă pentru voi acum?