Au trecut patru luni de când viața noastră s-a strâns, aproape peste noapte, între pereții casei. Am trecut prin starea de urgență, prin declarații pe propria răspundere, prin cozi la farmacii și rafturi goale de făină. Acum e iulie, terasele s-au redeschis, dar cifrele urcă din nou și toată lumea vorbește cu teamă despre un al doilea val. Nu știm încă cum se termină povestea asta. Știm doar că nu s-a terminat.
Am privit primele luni ale pandemiei din două locuri: din Limassol, unde locuiesc din 2018, și din România, unde am familie, prieteni și o bună parte din suflet. Și, oricât de multe lucruri rele am văzut, vreau să scriu azi despre partea cealaltă. Despre ce au făcut bine oamenii, vecinii, firmele mici și comunitățile. Nu din naivitate, ci pentru că, dacă nu notăm acum ce a mers, riscăm să uităm exact lecțiile de care vom avea nevoie la toamnă.
Vecinii au redevenit vecini
Cel mai frumos lucru din martie și aprilie a fost, pentru mine, un bilet lipit pe ușa liftului. Nu unul anume, ci zecile de bilete de felul acesta care au circulat pe rețelele sociale: „Dacă aveți peste 65 de ani și nu puteți ieși, vă fac eu cumpărăturile. Apartamentul 12.” Oameni care până atunci abia își spuneau „bună ziua” pe scară au început să-și lase numerele de telefon unii altora.
Bătrânii au fost cei mai expuși și, în același timp, cei mai singuri. Pentru ei, un vecin care aduce pâinea și medicamentele și întreabă din ușă „ce mai faceți?” a contat poate mai mult decât orice comunicat oficial. Nu e nevoie de o organizație ca să faci asta. E nevoie doar să te uiți în jur.
Voluntari, bucătari și programatori
Pe lângă vecini, au apărut rapid rețele întregi de voluntari. Unii livrau alimente, alții țineau linii telefonice pentru oameni singuri, alții coseau măști când în farmacii nu se mai găsea niciuna. Am văzut restaurante închise pentru public care și-au pornit din nou bucătăriile ca să gătească pentru medici și asistente din spitale. Un bucătar care nu mai avea clienți și-a găsit, peste noapte, cei mai recunoscători clienți posibili.
Și am văzut comunitatea de IT făcând ce știe mai bine: construind. Hărți cu informații verificate, platforme prin care voluntarii se găseau cu cei care aveau nevoie, aplicații pentru spitale și autorități, multe făcute gratuit, în weekenduri, de oameni care aveau oricum de lucru la job. Și au făcut-o, de cele mai multe ori, nu pentru bani.
Când donatorii au fost mai rapizi decât statul
În România s-a scris mult în primăvară despre organizații neguvernamentale și donatori, firme și oameni obișnuiți, care au strâns bani și au cumpărat echipamente pentru spitale: aparatură medicală, materiale de protecție, lucruri de care personalul medical avea nevoie imediat, nu după o licitație de trei luni. Nu vreau să dau cifre, pentru că nu le am verificate. Dar mesajul a fost limpede: atunci când oamenii au încredere că banii ajung unde trebuie, dau, și dau repede.
Asta spune ceva și despre stat. Nu că statul nu contează. Contează enorm. Dar o comunitate organizată poate fi mai rapidă și mai flexibilă într-o urgență, iar un stat inteligent ar trebui să lucreze cu ea, nu să o privească cu suspiciune.
Afacerile mici, salvate de clienții lor
Ca antreprenor, partea asta m-a atins cel mai mult. Am văzut oameni cumpărând vouchere de la cafeneaua din colț, de la frizer sau de la sala de sport, bani dați acum pentru servicii pe care le vor folosi cândva. Am văzut cartiere care au început să comande de la măcelarul și brutarul de lângă bloc, în loc să meargă la hipermarket. Am văzut mici producători care au învățat în două săptămâni să vândă online și să livreze singuri.
Am scris în martie, în primele lecții din carantină, că firmele care supraviețuiesc sunt cele cu relații adevărate cu clienții. Primăvara asta a confirmat-o. Un client care te cunoaște pe nume și care vrea să existe în continuare în cartierul lui e cea mai bună asigurare pe care o poate avea o afacere mică.
Diaspora a fost acasă, chiar și de departe
Milioane de români trăiesc în afara țării, și mulți au trăit pandemia cu un ochi la știrile din țara în care sunt și cu celălalt la părinții rămași acasă. Am văzut români din străinătate care au donat, care au trimis echipamente, care au comandat cumpărături online pentru părinți, care au ținut legătura zilnic, pe video, cu bunici care până atunci nu știau să răspundă la un apel pe telefon. Și eu am făcut parte, în felul meu, din povestea asta: departe fizic, aproape în rest.
Știrile bune există. Trebuie doar spuse
Între 2009 și 2016 am ținut Știri de Bine, un site dedicat știrilor pozitive. Am povestit acum câțiva ani ce am învățat despre știrile pozitive, iar lecția principală se potrivește perfect acum: binele se întâmplă tot timpul, dar se răspândește doar dacă cineva îl spune. Frica se vinde singură. Speranța are nevoie de cineva care s-o povestească.
În primele săptămâni de pandemie, poveștile despre vecini, voluntari și bucătari au circulat incredibil de repede. Oamenii aveau nevoie de ele. Nu ca să uite de pericol, ci ca să-și amintească că nu sunt singuri în fața lui.
Ce nu a mers atât de bine
Ar fi necinstit să las impresia că totul a fost frumos. N-a fost.
- Știrile false. Teorii despre originea virusului, leacuri miraculoase, mesaje alarmiste pe WhatsApp. Au făcut rău real și au erodat încrederea exact când era cea mai necesară.
- Conflictele. Între cei care respectă regulile și cei care nu le respectă, între „e doar o gripă” și „stați toți în casă”, între autorități și oameni. Discuția publică s-a polarizat repede.
- Oboseala. Entuziasmul din martie nu poate fi ținut la nesfârșit. Voluntarii obosesc, donatorii obosesc, iar regulile respectate cu strictețe în aprilie sunt tratate mai lejer în iulie. Asta e poate cea mai mare provocare pentru lunile care vin.
Ce ar trebui să păstrăm pentru o societate mai corectă
Am scris în 2017 despre ce înseamnă o societate corectă din perspectiva unui antreprenor. Pandemia mi-a adăugat câteva rânduri la lista aceea:
- Încrederea e infrastructură. Oamenii donează, respectă reguli și se ajută doar acolo unde au încredere unii în alții și în instituții. Încrederea se construiește greu, în ani, și se pierde într-o conferință de presă.
- Rețelele locale contează. Asociația de proprietari, grupul de cartier, piața din colț. Le-am ignorat ani de zile. În criză, ele au funcționat primele.
- Statul și comunitățile nu sunt rivali. Statul are resursele și autoritatea, comunitățile au viteza și cunoașterea locală. Cele mai bune rezultate apar când lucrează împreună.
- Firmele pot fi vecini buni tot timpul. Nu doar în criză. O afacere care își plătește corect oamenii, își tratează cinstit clienții și se implică în comunitatea ei nu face caritate, ci își construiește viitorul.
Din Cipru am văzut o societate mică, unde oamenii se cunosc mai ușor și unde regulile au fost, în general, respectate. Din România am văzut o societate mai mare, mai tensionată, dar cu o capacitate de mobilizare pe care, sincer, mulți nu i-o mai acordau. Amândouă mi-au arătat același lucru: solidaritatea nu e un sentiment, e un obicei. Și obiceiurile se pot păstra.
Înainte de toamnă
Nu știu ce urmează. Nimeni nu știe. Poate un al doilea val, poate noi restricții, poate luni lungi până când vom avea un vaccin sau un tratament. Dar știu că, dacă vom trece din nou prin asta, nu pornim de la zero. Avem deja biletele de pe ușa liftului, grupurile de cartier, aplicațiile, voluntarii și clienții care și-au salvat cafeneaua preferată. Merită să nu le lăsăm să se stingă doar pentru că am obosit.
Tu ce ai văzut bun în comunitatea ta în lunile astea? Și ce crezi că merită păstrat după ce trece pandemia?