Au trecut cam șase săptămâni de când jumătate din Europa a închis ușa biroului și a deschis laptopul pe masa din bucătărie. Peste noapte, milioane de oameni care auzeau de „remote” doar din articole despre startup-uri americane au devenit angajați de acasă. Fără pregătire, fără scaune ergonomice, de multe ori cu copiii în camera de alături, pentru că și școlile s-au închis.
Pentru mine schimbarea a fost mai mică decât pentru alții. Din martie 2018, de când m-am mutat în Limassol, lucrez cu oameni din mai multe țări fără să avem un birou comun. Am scris despre asta când povesteam cum conduci de la distanță o echipă și cum îmi împart timpul între trei țări. Dar una e să alegi munca de acasă și cu totul altceva să ți se impună, într-o lună, în plină criză. Așa că vreau să fac un bilanț cinstit: ce câștigăm, ce pierdem și ce întrebări ar trebui să ne punem ca societate.
Ce câștigăm
Să începem cu partea bună, pentru că există și e mare.
- Timpul de navetă. Oricine a stat o oră în trafic pe Calea Victoriei sau pe Pipera știe ce înseamnă să primești înapoi două ore pe zi. Nu e puțin: e o zi de lucru pe săptămână.
- Timp cu familia. Mulți părinți își văd acum copiii la prânz, nu doar seara, obosiți. Nu e mereu idilic, dar e real.
- Acces la oameni buni de oriunde. Dacă echipa poate lucra de acasă, nu mai trebuie să angajezi doar în raza de 30 de kilometri a biroului. Un programator bun din Iași sau din Cluj e la fel de aproape ca unul din București.
- Concentrare. Pentru munca ce cere liniște, biroul open space e un dușman. Acasă, fără colegul care „are o întrebare rapidă”, se pot face în trei ore lucruri care la birou durau o zi.
- Costuri mai mici. Chiria, utilitățile, cafeaua, parcarea. Multe firme mici descoperă acum că biroul era una dintre cele mai mari cheltuieli fixe și că o parte din el poate dispărea.
Ce pierdem
Acum partea pe care entuziaștii o sar de obicei. Am trăit-o și eu, deci o spun din experiență, nu din teorie.
Granițele se topesc. Când biroul e în sufragerie, ziua de lucru nu se mai termină. Laptopul e mereu acolo, telefonul vibrează la 22:00 și pare normal să răspunzi. Am scris cândva despre cum am învățat să mă opresc; acasă, lecția asta devine mai grea, nu mai ușoară.
Singurătatea. Pentru cine locuiește singur, carantina plus munca de acasă înseamnă zile întregi fără să vorbești cu cineva altfel decât printr-un ecran. Nu e un detaliu de confort, e o problemă de sănătate mintală.
Integrarea oamenilor noi și cultura. Un angajat cu cinci ani în firmă se descurcă oriunde. Unul angajat săptămâna trecută nu știe pe cine să întrebe, nu prinde tonul echipei, nu vede cum se iau deciziile. Cultura unei firme se transmite mai ales prin lucrurile mici, iar pe video lucrurile mici dispar.
Învățarea informală și întâmplarea. Cele mai bune idei nu vin mereu din ședințe. Vin de la discuția de la cafea, de la faptul că ai auzit, fără să vrei, cum un coleg rezolvă o problemă. În apeluri programate nu există „fără să vrei”.
Oboseala de video. Opt apeluri pe zi, cu fața ta într-un colț de ecran, obosesc altfel decât opt întâlniri față în față. Zoom a devenit în câteva săptămâni un cuvânt de uz casnic, iar odată cu popularitatea au venit și criticile: probleme de securitate și intrușii care intră neinvitați în ședințe și cursuri online, fenomen botezat deja „zoombombing”. Instrumentele s-au adaptat din mers, cum am făcut și noi toți.
Nu toată lumea are aceeași „acasă”
Aici e partea care mă preocupă cel mai mult. Munca de acasă e confortabilă pentru cine are o cameră separată, internet bun și un job care se face pe laptop. Pentru o familie cu doi părinți și doi copii într-un apartament de două camere, cu școala online și ședințele în paralel, „acasă” înseamnă haos.
Și mai e o categorie întreagă pentru care discuția nici nu există: casierii, curierii, asistentele, șoferii, oamenii din fabrici și din construcții. Ei nu pot lucra de acasă și tocmai ei au ținut lucrurile în mișcare în aceste săptămâni. Dacă viitorul muncii devine „remote”, trebuie să fim atenți să nu împărțim societatea în cei care stau în siguranță în fața laptopului și cei care își asumă riscul pentru ei.
Orașe, birouri și orașe mici
Nu știu cum va arăta lumea după criza asta și mă feresc de cei care știu prea precis. Dar câteva întrebări merită puse de pe acum.
Dacă o parte din firme descoperă că pot funcționa cu un birou mai mic, ce se întâmplă cu clădirile de birouri construite în ultimii ani? Dacă oamenii nu mai trebuie să locuiască aproape de job, mai plătesc chirii mari în centrul marilor orașe sau aleg o casă cu grădină la o oră distanță? Pot orașele mici să atragă înapoi tineri care au plecat pentru că acolo nu erau locuri de muncă? Și ce fac cafenelele, restaurantele și magazinele care trăiau din forfota de la prânz a birourilor?
Nu am răspunsuri sigure. Bănuiesc doar că nu ne vom întoarce exact la cum era în februarie și nici nu vom rămâne toți acasă pentru totdeauna. Adevărul va fi undeva la mijloc, diferit de la o industrie la alta.
Sfaturi pentru manageri
- Măsurați rezultatele, nu orele. Dacă ai nevoie să vezi bulina verde pe chat ca să ai încredere în cineva, problema nu e munca de acasă.
- Puneți totul în scris: decizii, priorități, cine ce face până când. La birou se compensează din mers; la distanță, ce nu e scris nu există.
- Mai puține ședințe, mai scurte și cu un scop clar. Nu orice discuție are nevoie de video.
- Faceți-vă timp pentru discuții unu-la-unu care nu sunt despre task-uri. Întrebați simplu: „Cum ești?”. Și ascultați răspunsul.
- Fiți flexibili cu părinții. Un om cu copii acasă poate lucra foarte bine, dar poate nu între 9 și 17.
Sfaturi pentru angajați
- Creați-vă un colț de lucru, oricât de mic, și închideți-l seara. Ritualul contează: când închizi laptopul, ai plecat de la birou.
- Păstrați un program, cu pauze reale. Ieșiți măcar pe balcon sau la o plimbare, cât permit regulile din orașul vostru.
- Comunicați mai mult decât vi se pare necesar. La distanță, tăcerea se citește ca problemă.
- Spuneți deschis când nu mai puteți. Managerul nu vă vede fața obosită pe hol.
O schimbare care nu se mai întoarce complet
Criza asta a făcut, în câteva săptămâni, un experiment pe care nicio firmă nu ar fi avut curaj să-l facă în zece ani. Am aflat că multe lucruri despre care ziceam „nu se poate de acasă” se pot. Am aflat și că biroul nu era doar un loc cu mese, ci și un loc unde oamenii se întâlnesc, învață unii de la alții și se simt parte din ceva. Cred că firmele care vor ieși mai bine din această perioadă sunt cele care iau ce e bun din ambele lumi, în loc să aleagă o tabără.
Voi cum trăiți aceste săptămâni? Ați descoperit că lucrați mai bine de acasă sau abia așteptați să vă întoarceți la birou?